La birou · În căutarea frumosului

Dragă cititorule, Simt nevoia să îți împărtășesc felul în care văd arta și creativitatea. În munca mea cu copiii — dar nu numai — am auzit adesea întrebări precum: „Ce este desenul acesta? Tu nu știi că pisicile nu sunt roz? Sau că arborii nu sunt albaștri? Ce reprezintă liniile acestea?” Și, de fiecare dată, simt că răspunsul nu este despre desen. Ci despre felul în care ne apropiem de el. Apropie-te de linie. Apropie-te de ceea ce nu înțelegi încă. Pentru mine, orice linie este o expresie care poartă sens, chiar dacă nu este imediat înțeleasă. Arta nu este linia în sine. Arta este procesul prin care am ajuns la linie. Linia poate fi un drum. Poate fi un cuvânt nerostit ani de zile. Poate fi începutul unui curcubeu. A pune o etichetă prea devreme înseamnă a întrerupe procesul. Uneori pentru o clipă, alteori pentru ani. Și uneori, cineva se uită la tine și îți spune ce ești — înainte ca tu să apuci să te vezi. Apropie-te de mine. Și privește-te în ceea ce vezi. Arta este felul în care așezăm o ceașcă de cafea. Felul în care pregătim o prăjitură. Felul în care punem florile în vază. Felul în care scriem. Felul în care ridicăm privirea spre soare. Nimic din ceea ce facem nu este în afara creației. Și totuși, de fiecare dată când privesc creația altcuiva, mă întreb: M-am apropiat suficient? Sau am privit de la distanță? Pentru că uneori, ca să înțelegi, trebuie să te apropii de celălalt până când începi să te vezi pe tine. Poate ar fi timpul să privim creațiile celorlalți ca procese de exprimare, nu ca produse finite. Poate ar fi timpul să privim creatorul în ochi. Poate ar fi timpul să ne apropiem. Pentru că fiecare om din fața noastră este o oglindă în care ne întâlnim, fără să ne dăm seama, cu noi înșine. Apropie-te de mine. Privește-te în ochii mei. Și vezi ce rămâne între noi.